Pleacă acum sau rămâi aici cu mine..

Și chiar dacă ai toate cheile tot există posibilitatea ca una dintre uși să nu se deschidă, așa-i? Tragi de ea, o împingi, bruschezi clanța și nimic. Se întâmplă mai mereu, nu? Ai prefera să nu deschizi alte uși, să nu mai găsești atâtea deja deschise, numai să poți să o deschizi pe cea pe care îți dorești sau ți-ai dorit dintotdeauna. Dar ce să faci cu un mănunchi de chei când nici una nu se potrivește ușii tale? Ce să faci cu atâtea uși deschise când tu vrei doar să vezi ce ascunde cea care e mereu închisă?

2.2, volum de povești cu noi

E pentru cei care au rămas aici, pentru cei care n-au plecat nici măcar atunci când i-am îndepărtat.. Pentru toți cei care au avut încredere în mine când eu încetasem demult să mă mai cred… Pentru zâmbete și îmbrățișări primite să vindece lacrimi și supărări. Pentru săruturi lungi, pentru pupici pe frunte și strângeri puternice de mână, pentru clipele în care m-am simțit singură și de fapt, aveam toți prietenii chiar lângă mine.

Te-am așteptat, Iulieta..

E luna mea. Da da da da da da, e doar a mea. E draga mea Iulieta. Vine cu Iubire, cu Uitare, cu multe Limonade, niște Iertare și cu noi Etape. Da, etape noi. Exact ce-mi trebuie..

Toate luminile.

Lumini. Multe lumini într-un întuneric abisal. Luminile orașului, luminile caselor, luminile de pe strada mea, a ta, sau pe oricare alta. Sute, mii de puncte mici care te urmăresc, te ghidează și strălucesc pe tot drumul tău spre casă..

Rar întâlnit, mereu tânjit, mult prea greu de găsit…

     Eram acolo, în lumea mea, un fel de bulă formată din dezordine totală, nuanțe de alb și negru care-au ajuns să fie gri, o continuă alergătură pentru fericire, un leagăn pe care mă chinui să-l împing atât de tare încât să nu se mai oprească prea curând, dar pare că nu reușesc niciodată…